Când e greu, e bine – urmează o bucurie pe măsură

Povestea aceasta este despre a-ţi urma visul, despre a depăşi greutăţile, despre a nu ceda, despre a crede în drumul tău, orice s-ar întâmpla. Evident, siguranţa e un element important şi trebuie să primeze, altfel nimic nu mai are sens. Despre asta este şi fotografia, despre bucuria de a ajunge în vârf, de atinge visul.

Era la început de ianuarie, am plecat într-o dimineaţă împreună cu 3 prieteni spre Vârful Lespezi – (2517m). Ei pe jos, eu pe schiuri. Visam să cobor pe schiuri chiar de acolo, de sus. Vârful acesta domină, împreună cu Vf. Călţun (aflat imediat lângă) şi Negoiu (un pic mai în spate) toată Valea Argeșului. Chiar şi din Curtea de Argeş sunt vizibili şi parcă încearcă să te ademenească prin înălţimea lor. Vrăjit de visul înălţimii plecam şi eu în acea dimineaţă. A fost o zi cum rare sunt iarna, în Făgăraş. Zăpada era bună, soarele a fost alături de noi încă de când am ajuns. Vântul adia ușor, cât să nu uiți că există. Am început urcuşul prin pădure alături de alte 5-6 grupuri. Departe, în zona de gol alpin, se mai vedeau nişte grupuri mari. Era o atmosferă caldă, de camaraderie, eram toţi optimişti şi fericiţi. Repede am ajuns la stâna de la golul alpin. Vârful era aproape. Ai fi spus că îl cucerești într-o jumătate de oră. Am continuat pentru alte 2 ore mersul prin zăpadă. Căram schiurile pe umăr şi clăparii în picioare. A fost greu, dar spre după-amiază am ajuns sub vârf. Aici chiar eram aproape. Traseul de iarnă nu mai ocoleşte zona stâncoasă, ci o traversează pentru a elimina riscul alunecării sau cel al declanşării unei avalanşe.

Aici lucrurile au devenit mai dure. Am reuşit să coborâm doi dintre noi pe o cordelină lăsată de un grup care pornise spre vârf. Vântul se înteţise, era rece şi foarte, foarte curajos. Deodată simţeam frigul aspru de ianuarie. Parcă intrasem într-o altă lume. În scurt timp am rămas singur. Prietenul meu decisese să se întoarcă. Frigul şi vântul erau prea aprige. De sus coborau mai multe grupuri. Asta m-a făcut să nu renunţ la gândul de a schia de sus. Aşa că am continuat. Poteca se îngusta, iar panta devenea din ce în ce mai abruptă. Acolo unde poteca era îngustă, vedeai efectiv la sute de metri vertical în jos. Un gând puternic m-a cuprins – “Oare cum cobor pe aici?”. Ştiam că pe clăpari nu sunt în siguranţă la coborâre, efectiv, nu aveam decât să cobor pe schiuri. Nici nu pusesem schiurile jos și îmi era deja teamă. Era prima zi de schi după o pauză de 9 luni. Eram singur. Vântul devenea şi mai intens cu fiecare pas pe care îl făceam spre vârf. Adrenalina mă încălzea. M-am oprit de multe ori. Gândul de a mă întoarce mă răscolea insistent. Îmi era greu, eram obosit, nu mai vedeam niciun motiv de a merge mai departe. Ajunsesem oricum departe. Era suficient. Dar de fiecare dată când priveam spre vârf mi se părea şi mai aproape. Parcă mă chema. Ultimul grup a trecut pe lângă mine, întorcându-se de pe vârf. Mulți se întrebau cum cobor, la fel mă întrebam și eu. Am schimbat câteva vorbe și parcă din autoironie mai smulsesem puțină încredere. În scurt timp am ajuns sus.

…

Întotdeauna efortul este pe deplin răsplătit, e o lege nescrisă a acestei lumi. Sentimentul de a fi acolo sus, priveliştea (deja de aici puteam să văd de jur-împrejur), gândul că efortul s-a sfârşit şi că în curând îmi voi vedea visul cu ochii – coborârea pe schiuri – toate contribuiau la starea de bine.

Poate că zâmbetul de pe fața mea, un zâmbet de copil, ar fi exprimat cel mai bine experiența acestei zile. Eram singur pe vârf, dar parcă tot ce era în jur, era cu mine, viu, prezent. După câteva minute, spre vest, către Vf. Călţun, am văzut o pată roşie. Era un alpinist care împreună cu câinele său veneau pe un teren foarte, foarte dificil spre mine. Efectiv sub ei se vedea acumularea de zăpadă îngheţată şi o prăpastie uriaşă. Era o imagine terifiantă. Am ajuns instant să trăiesc o teamă intensă. S-au mişcat repede şi au ajuns acolo unde eram şi eu. Vântul era atât de puternic încât nu ne puteam vorbi pentru că nu ne auzeam.

El a rămas acolo, aşteptându-şi grupul care venea pe creastă. Cu un gol mare în stomac şi cu o nerăbdare greu de stăpânit mă pregăteam şi eu să o iau din loc. Mi-am pus schiurile în picioare, mi-am făcut o cruce, de mulţumire şi de ajutor ai am pornit la vale. Primele viraje au fost ca o îmbrăţişare caldă. Efectiv, adrenalina care era acum şi mai mare m-a încălzit instant. Nu mai simţeam frigul, efectiv începusem zborul. După trei viraje redevenisem stăpân pe situaţie. Validarea zăpezii, a capacităţii de control, minimizarea riscurilor, adrenalina, toate îmi dădeau aripi. Efectiv zburam la vale. E greu de descris acest sentiment, e un dar, un dar nemeritat. Am trecut cu bine prin porţiunile înguste şi am ajuns foarte repede la porţiunea stâncoasă. Cordelina nu mai era. M-am căţărat, ajutându-mă de schiuri. Trecând de acest ultim hop am ajuns înapoi în zona sigură, cu vânt puţin şi cu pante mai domoale şi mai largi. Soarele apunea, era un amurg generos, totul era îmbrăcat într-o lumină caldă. La stână mi-am reîntâlnit grupul şi am continuat coborârea prin pădure, evident, tot pe schiuri.

Aceasta a fost o zi frumoasă, plină, un dar.

Dragă cititorule, îţi mulţumesc că ai citit până aici. Sper să fie un efort răsplătit. Să auzim de bine şi să nu încetăm să mulţumim pentru toate lucrurile frumoase din viaţa noastră, infinite.

Grigorescu